Acum un deceniu, exilul clasic, în toate ipostazele sale, încă era o şansă de a nu-şi pierde memoria şi sufletul. Plecarea din mediul natal, trecerea prin furcile haosului şi încercările lumii mari, dominată de urbanism, de neprevăzut, de autism colectiv, de sunete şi mirosuri mai mult necunoscute, decât noi, şi dorul ca expresie a pocăinţei – ca să nu spun a putinţei de a-ţi rescrie viaţa trecută – nu ieşeau din tiparul surghiunului antic. Exilul încă era Dispariţia lentă a exilului şi, implicit, a conceptelor de casă şi dor. În momentul respectiv, când scriam o parabolă a vinului care nu aprecia înnobilarea prin stătut în sticlă, ci se văita fără întrerupere că se sufocă, moare, dispare, până ce s-a eliberat şi a devenit oţet, mi se părea mai demnă de literatură, decât de viaţă. Era greu de presimţit atunci că oţetul nu duce niciodată dorul de a redeveni vin.
Pentru a supravieţui în lunile şi / sau anii de început – când cei mai
mulţi sunt lipsiţi de o identitate clară şi certă – exilantul este obligat
să-şi reinventeze viaţa din care a plecat. Ar trebui realizată cândva, fie şi
numai de dragul literaturii, o antologie a acestui gen de fabulaţii, care
conţin un procent ameţitor de copilărie şi care, deşi sunt folosite în alte scopuri, ocrotesc metafora. Oameni de nimic, anonimi, dar şi
celebrităţi, i-au convins treptat pe ceilalţi, mai ales pe străini,
convingându-se până la urmă şi pe ei înşişi, că trăiseră ca nişte eroi, sau /
şi victime care merită orice răsplată. În absenţa celor pribegiţi, şi cei rămaşi în patrie au început să fabuleze, în primul rând pentru că nu mai
aveau martori care să dovedească adevărul întâmplărilor. Acelaşi fenomen s-a
aplicat apoi, rapid, asupra mediatizării cărţilor scrise şi tipărite de ei. O
suferinţă, o neputinţă, o cenzurare obişnuită, autentice sau născocite, cereau
insistent ca valoarea artistică să fie luată drept merit biografic şi
viceversa. Astfel, valoarea individuală a celor exilaţi şi a celor rămaşi, a celor care suferiseră şi a celor
care-şi inventaseră
suferinţele au început
să se egaleze, devenind
ambele născocite, deoarece societatea de consum nu agreează trecutul.