Revista "9 Mai - Ziua Europei" Nr. 2 - 2012 online

Vasile ANDRU: Mintea bunei speranţe

MESERIA DE A GÂNDI. Mai întâi o anecdotă. Un profesor rupe o nuia de salcie în faţa elevului. Apoi îi cere: „Relatează-mi ce-am făcut eu în acest moment. Ce-am făcut?" Elevul răspunde: „Aţi rupt, cu gesturi repezi, o nuia verde". Profesorul îl declară leneş la gândire, atras de descripţie şi sortit înstrăinării. Elevul caută altă cale pentru a „relata" gestul dascălului. El dă multe răspunsuri explicative, dar profesorul rămâne mereu nemulţumit, în fine, elevul află că răspunsul exact ar fi fost acesta: să apuce o nuia verde şi, la rândul său, să o rupă.

Vasăzică: Atunci când e posibil, a evita verbalizarea, care creează realităţi de ordin secund şi ne îndepărtează de esenţă. Filosofia practică a preferat să înţeleagă actul prin act; şi obiectul prin identificare cu obiectul, nu prin concepte. Nu prin explicare, ci prin contopire. Nu prin descriere, ci prin retrăire. Dincolo de concepte. (Nu ştiu dacă Wittgenstein l-a cunoscut pe Hui Nang când a scris: „Ceea ce poate fi arătat, nu poate fi spus"), înţeleptul a preferat totdeauna să practice înţelepciunea, nu să filosofeze pe marginea ei.

O vreme, filosofia practică a fost socotită specifică Orien­tului. Dar ea este specifică, vedem, unui stadiu al gândirii, atins printr-o disciplină a chietudinii, indiferent de spaţiu geografic. Este, mai curând, specifică tipului uman acroatic, de oriunde: specifică omului unificat, omului spiritualizat la stadii înalte. E drept, Orientul a preţuit mai mult acest tip uman şi l-a făcut ideal al căutării... Dar, prin asta, nu şi l-a însuşit definitiv şi exclusiv.

Se naşte obiecţia: Dar există, totuşi, nişte diferente Orient-Occident! De pildă, în relaţia subiect-obiect, s-a constatat că Orientul îndeamnă insistent la cunoaşterea prin comuniune, prin contopire, iar Occidentul se rezumă la distingere.

Un demers de optimizare umană reţine mai ales punctul de convergenţă între spirite. Practicianul optimizării are avan­tajul de a câştiga perspectiva convergenţei. Orice deosebiri Orient-Occident se şterg în decursul practicii. Doar o per­spectivă didactică, teoretică, istoricistă ar reţine ceva deose­biri, şi atunci mergând pe lacune culturale şi pe prejudecăţi etnice. Notarea deosebirilor evidenţiază deficitul practicii şi vulnerabilitatea teoriei.

La nivelul împlinirii sau Desăvârşirii spirituale, n-au existat niciodată deosebiri mari, indiferent în ce sistem cultural ai fi crescut.

în lipsa împlinirii, apar diferenţele. Astfel, Europa şi-a câştigat renumele de a recurge la gândirea bi-polară, de a practica disocierea subiect-obiect în cunoaştere.

Azi, se observă că-n gândirea europeană survin nişte „remanieri". Ce remanieri survin, aşadar? Alan Watts no­tează că, la occidentali, a progresat gândirea relativistă. Mai notăm noi că a câştigat mult teren gândirea „de mâna stângă", gândirea în categorii dionisiace. Astăzi, pe un occidental nu-l mai surprinde un precept de felul „să te despoi de gândire". Acest precept nu subminează cultul gândirii, cum s-ar părea, ci îl întăreşte. El îţi propune să-ţi distrugi condiţionările mentale şi senzoriale, pentru a dobândi prospeţimea per­cepţiei şi claritatea judecăţii.

Ch. Humphreys zice că un om poate scăpa de orice inamic şi orice disconfort; „unicul lucru pe care omul nu-l poate evita o viaţă întreagă este ideea preconcepută". A te despuia de gânduri înseamnă a lupta cu bruiajul mental parazitar, cu ideile preconcepute, cu automatisme psihice. A lupta cu stereotipii de gândire, cu o mecanică verbală, cu urmele străvechi sau recente rămase în psihism. A obţine, în final, un ecran mental curat, pe care să se proiecteze un informaţional vast.

Se constată că România nu a trăit conflictual' distanţa între cei doi poli ai culturii (polul Orient şi polul Occident). Poate pentru că ea se află, geografic şi spiritual, între Occident şi Levant; unul din lupii noştri etnogeni este latin, altul este asiatic...

Altă cauză a lipsei conflictului în discuţie este o con­simţire, discretă şi asiduă, la o cursă a îmbunătăţirii, mereu obstaculată de setea de repaos, mereu relansată de setea de a fi.

Aşa îşi face loc un flux al înţelepciunii şi sfinţeniei, posi­bile la români, despre care vom scrie mai jos.

Secolul XXI va fi al căutării clarităţii mentale depline. Aşa omul va da un sens încercărilor apocaliptice care-l aş­teaptă şi care-i vor ameninţa existenţa pe Terra.

LA IZVOARE. Slaba cunoaştere a tradiţiei isihaste a făcut ca acest tip de trăire cognitivă (dincolo de concepte, dincolo de polarităţi, „dincolo de gândire", prin identificare cu obiectul cunoaşterii) să fie atribuit orientului hindus şi chinez.

Fireşte, se admitea că şi europenii au cunoscut acest tip de gândire, prin câteva spirite luminate, precum: Proclus, Pseudo Dionisie Areopagitul, Scotus Eriugena, Nicolaus Cusanus, loan Damaschin, şi, mai ales, Meister Eckhart. Se mai admitea că asemenea cugetători sunt rari pe continentul nostru şi n-au influenţat temeiurile gândirii europene.

Or, vedem că au existat aici un amplu curent spiritual şi o practică mentală foarte răspândită, care se apropie mult de cugetarea „prin identificare" a asiaticilor. E vorba de dis­ciplina isihastă care se practică din secolele IV-V, şi care se cristalizează în Imperiul roman de Răsărit, în secolele XII-XIII, şi apoi iradiază prosper.

Acest moment n-a fost încă preluat de istoria filosofiei. Dar el şi-a pus amprenta pe o practică a gândirii, cu o forţă aparte. (Momentul cristalizării este contemporan cu efer­vescenta spirituală din Asia maeştrilor chem şi zen, cu Eisai, Dogen, Mumon Ekai; ca şi cum un elan comun de înălţare cuprindea, la aceeaşi oră, planeta, unind-o dincolo de voinţa ori conştiinţa omului, dincolo de izolarea focarelor noetice.)

Mişcarea de reînnoire spirituală europeană cunoaşte o etapă ferventă cu Grigore Palama. În opera lui Grigore Sinairul, găsim un îndreptar practic „despre alungarea gân­durilor parazite" (hinduşii numeau pratiahara acest stadiu de înlăturare a bruiajului mental şi senzorial). Calist Angelicude scrie tratatul Meşteşugul liniştirii, iar Calist Catafigiotul scrie

tratatul Despre viaţa contemplativă. Toate au fost cunoscute, foarte devreme, în România - ea însăşi un focar spiritual distinct în acel timp.

Grigore Palama (în Cuvânt pentru cei ce se liniştesc sau în tratatul Despre conştiinţa naturală) propune experienţe de activare mentală eficientă, foarte asemănătoare cu cele pe care le-am întâlnit la maeştrii orientali. Nu cred că Palama ar fi avut informaţii privind practica indiană dliyana sau cea chineză chan. (Sunt cunoscute izolarea şi chiar înverşunarea polemică între focarele spirituale vechi...) Aşadar, simili­tudinile se explică prin convergenta gândirii, nu prin sursă culturală, în performanţele de spirit, în omul unificat, spuneam, polul orient şi polul occident s-au întâlnit foarte devreme.

OAMENI DIN CARPAŢI Îspaţiul românesc, gândirea şi practica sapienţială sunt remarcabile, în 1980, s-a publicat la noi o amplă cercetare pe tema aceasta, cu titlul Pateric românesc, autorul fiind dr. loanichie Bălan. Cercetătorul adună laolaltă 300 de biografii de personalităţi isihaste autohtone. Adesea, textul biografic este urmat de extrase anecdotice şi atestări 'documentare, din „faptele şi cuvintele de învăţătură" lăsate de unii maeştri.

Mulţi din aceştia 300 de luminaţi şi luminători au vădit calităţi mentale deosebite, unii posedând darul clarviziunii, percepţie extrasenzorială, calităţi paranormale. Unii sunt taumaturgi sau exorcişti. Alţii au priceperi să contribuie la echilibrarea psihică a unor nevroze şi, din câte înţelegem, chiar a unor psihoze, sau a unor maladii provenind din somatizări psihotice. Ei au iradiat în jur putere, au pus amprenta pe mulţimi şi spaţiu, au povăţuit, au îndreptat, au fost urmaţi ca modele. Practicând şi învăţând pe alţii viaţa îmbunătăţită. Ei răspândesc şi texte sapienţiale clasice, menţinând o mişcare filocalică în Carpati, din evul mediu timpuriu şi până în zilele noastre.

SUFLETUL PESTE VEAC. Orice victorie a individului asupra lui însuşi se răsfrânge asupra altor oameni, asupra speţei întregi, asupra vremurilor viitoare: aceasta era o con­vingere care a dinamizat căutările optimizatoare din vechime şi până astăzi. Uneori, această convingere, de un optimism radical, se exprimă prin imaginea mitologică a supravieţuirii unui tipar bioenergetic uman, tipar considerat nepieritor, în care se imprimă orice achiziţie de profunzime. De la Sutrele indiene şi de la Dialogurile lui Platon şi până în zorii erei moderne găsim ideea aceasta, în haine diferite. Poate că este aici o intuiţie a comunicării universale la nivel noetic. În spaţiul românesc, imaginea aceasta a fost activă, activatoare, a fost o realitate morală. Iacob Putneanul zice: „Sufletul va merge într-alt veac şi va lua cele ce au lucrat aicea" (Prefaţă la Alfavita sufletească, Iaşi 1755).

PROGRESIE SAU SPONTANEITATE? În România n-a existat disputa separaţionistă pe tema: oare claritatea men­tală deplină survine instantaneu sau progresiv? Experienţa arată că, totdeauna, lumina mentală deplină este spontană. Dar, precedată de o lungă progresie. Faptul că fulgerul şi spontaneitatea pot surveni şi fără migala treptelor, adică fără lungă progresie, un caz la o mie, ne arată o viclenie a naturii, de a întări, prin excepţii, iluzia democratizării darurilor ei. Şi, în ultimă instanţă, de a atenua tirania excepţiei.

(Din „Viaţă şi Semn”, 2005)

„Visez un Hamlet fără text, dar şi un Caragiale fără muzică...”

- Convorbire cu regizorul şi scriitorul Bogdan ULMU –

Revista ComunIQue: Ce este teatru în zilele noastre?

Bogdan ULMU: Dacă vă referiţi la spectacolul de pe scenă, TEATRUL e ceea ce ne emoţionează, înveseleşte, ori îngîndurează. După caz. Teatrul e arta minunată care explică lumea şi viaţa, în chei diferite: grave, comice, lirice, ironice, tragice. Teatrul creează dependenţă şi e ca un blestem: te-a „prins”, nu i te mai poţi opune... îl porţi după (cu, în) tine, toată viaţa...

- Ce nu este teatru?

- Iată o întrebare dificilă; încerc să răspund, totuşi: Tot ce NU intră-n definiţia de mai sus.

- Ce s-a schimbat în gândirea Dvs. faţă de literatură de când aţi început să scrieţi?

- Oho !...multe ! Imaginaţi-vă că am publicat de foarte tînăr şi viziunea asupra vieţii şi artei de la 19 ani nu mai coincide cu cea de la 55-60 de ani… Se întîmplă o maturizare, o devenire prin cultură, o şlefuire a minţii şi mentalităţii prin dialogurile cu oameni deosebiţi, o limpezire a sensurilor prin observaţie atentă…

- De ce teatru şi nu cinematografie?

- Am făcut televiziune, am fost şi la cîteva filmări cu echipe cinematografice, încă din studenţie şi mi-am dat seama că filmul, mai mult decît TV, cere o răbdare pentru detalii tehnice pe care nu o am. Apoi, emoţia live a teatrului este inegalabilă. Sunt un mare iubitor de film, dar din fotoliul spectatorului...

- Ce înseamnă noul val al cinematografiei contemporane româneşti?

- Un surprinzător succes internaţional. Îmbucurător, dar şi inexplicabil, pentru mine. Deoarece filmele ultimilor ani mi se pare că-s făcute cu eforturi (de imaginaţie şi finanţe) minime. Prefer filmele puţin mai complicate; nu chiar ca Avatar, dar nici precum cele în care se filmează jumătate de peliculă într-un apartament, apoi jumătate într-un autobuz, şi filmu-i gata. Dar părerea mea nu mai are importanţă cîtă vreme producţiile româneşti sunt primite elogios în competiţiile internaţionale...

- Unii devin legende vii doar pentru că trăiesc mai mult decât alţii, sau mai puţin?

- O legendă vie musai să fie şi... longevivă, nu? – vezi cazul Radu Beligan. La antipod, Marilyn Monroe, care a devenit mit la numai 37 de ani. Sau Labiş, celebru la un deceniu-două după prematura dispariţie fizică.

- Textul, imaginea sau muzica? În ce procent?

- Toate trei. În proporţii diferite. Visez un Hamlet fără text, dar şi un Caragiale fără muzică. Imaginea însă a devenit, în unele cazuri (Bob Wilson, spre exemplu; ori Afrim) tiranică, în compoziţia reprezentaţiei...

- Ce relaţii aveţi cu călătoriile?

- Diverse. Cineva mă etichetase marele călător. Din păcate, se referea la faptul că am străbutut ţara-n lung şi lat. După 1990, am început să cunosc şi Europa. Mai am însă mult de recuperat...

- V-aţi gândit vreodată să puneţi în scenă fragmente din excepţionalul Dvs. „File dintr-un jurnal teatral”?

- Nu. Fiindcă am un roman epistolar, scris împreună cu doi umorişti excelenţi, care se pretează mai bine. Şi mai am multe schiţe şi foiletoane dramatizabile. Am însă o bucurie care ţine cam de 20 de ani: sunt jucate foarte des scenariile mele libere după Ion Creangă (unele şi în şapte teatre).

- Cum vedeţi Occidentul (de) astăzi? Ce mâine credeţi că-şi poate construi?

- Mărturisesc că nu-s xenofob; apoi, văd Occidentul de azi confruntîndu-se cu aceleaşi probleme ca şi noi. Doar că este mai prosper. Dar despre viitor...nu pot vorbi, fiindcă nu-s futurolog, nici profet mincinos...

- Cum vedeaţi Răsăritul înainte de 1989?

- Răsăritul (precizare importantă: de soare) a fost, pentru mine, întotdeauna, unul dintre cele mai frumoase şi emoţionante momente ale zilei. Deşi, recunosc, îl apucam cam rar... Şi acum, cînd am şansa să-l prind, îmi provoacă aceleaşi impresii...

- Ce sentimente şi ce presimţiri vă produce avalanşa nonvalorii şi a kitsch-ului?

- Nonvaloarea & kitschul nu-s de mîine, nici de azi, sunt dă dămult (cum ar zice Caragiale). Cei instruiţi (în sensul de educaţi) ştiu să le ocolească. Ceilalţi, cad în capcana lor. Norocul ignoranţilor e că nu depistează pericolul acestei avalanşe...

- Credeţi că există posibilitatea să învie pe aceste meleaguri modus vivendi al interbelicii?

- Mi-aş dori cu ardoare! Dar, lucid vorbind, nu.

- Ce piesă aţi dori să puneţi în scenă înainte de sfârşitul lumii?

- Revizorul de Gogol; Raţa sălbatecă a lui Ibsen; Ivanov de Cehov; Antigona de Sofocle; lista-i lungă...

- Ce bucătărie preferaţi şi de ce?

- Cea chinezească; şi pe cea franţuzească. Pentru rafinament şi fantezie.

- Ţara în care mergeţi ca şi cum n-aţi fost niciodată...

- Franţa.

- Femeia este un mister, sau doar acea parte a misterului ce-i lipseşte bărbatului?

- Rar de tot, dacă ai noroc, dai peste femeia-mister. Ceva mai des, observi că pare a fi partea de mister ce-ţi lipseşte. Şi prea des, nici una, nici alta...

- Ce sfat i-aţi da unui tânăr pasionat de teatru? Unui actor tânăr? Unui actor bătrân?

- Unui bătrîn nu-i dau sfaturi că nu le ascultă, iar unui tînăr, la fel, din acelaşi motiv. Nu sunt genul care dă sfaturi, fiindcă am avut o viaţă atît de complicată şi cu atîtea nemulţumiri, încît nu e etic să fac pe sfătuitorul...

- Regizarea unei piese vă îmbogăţeşte sau sărăceşte revelaţia avută în momentele citirii unui text?

- De obicei, o îmbogăţeşte. Dar pînă-n ‘90 am montat şi cîteva texte care erau incapabile să producă alte revelaţii înafara mediocrităţii lor...

ComunIQue

Roxana LASCĂR: Intersection of History and Fiction in the postmodern Literature

Introduction

Modern literature has been much concerned with the question of whether we perceive reality or create it in our minds. It is hardly surprising, then, that history and the nature of historical explanation have been central metaphors of fiction in our century.

Both history and literature make meaning of the past but it is reductive to see one as “science” and the other as “entertainment” especially when it is applied to historical metafiction.

 History as a discipline begins with the separation of fact from mythology. The separation is unavoidable and often useful, but it creates at least as many problems as it solves; for history is not the facts but the attempt to understand them, and the historian's approach to understanding inevitably involves inference, speculation, and imagination -- the roots of that mythology which he has tried to ban. The facts and the imagination are both essential, but the mixture is volatile and the possibilities of error are endless. Moreover, since historical hypotheses cannot be verified, the idea of historical "knowledge" is problematic at best.

“THE TRUTH” OF HISTORIANS AND FICTION WRITERS

 In his article "The Value of Narrativity in the Representation of Reality," Hayden White, author of various probes into the nature of historiography and the historical imagina-tion, discusses both the advantages and the disadvantages of the narrativization of history. The value of narrative -- and this is true not only for historiography but for all instances of storytelling -- resides in its capacity for communication, for expressing our interpretations of reality to one another. In order to be effective, then, narrative has to obey certain conventions that make understanding possible; in other words, it has to appeal to what we like to call "common sense" -- which, as White points out, is actually common only to a certain society in a specific historical situation. The "truths" that storytellers -- historians as well as fiction writers -- implicitly rely on to make communication and comprehension possible must be considered conventions, evolved within and accepted by the members of a particular group. Since narrative constitutes the most effective and perhaps the only means of expressing and communicating our views of the world -- especially where the past is concerned -- the use of these conventions is not only inevitable but also valuable.

Linda Hutcheon, the ‘god-mother’ of , distinguished it from unproblematized historical fiction by situating this postmodern genre as a writing of history that foregrounds the constructed-ness of its own enterprise. This kind of novel, she reminds us, “forces us to recall that history and fiction are themselves historical terms and their definitions and interrelations are historically determined and vary with time” (“Pastime”, 286)

 So, the intersection of history and literature, that historiographic metafiction implies, problematizes the very construction of historical knowledge. The postmodern historiographic metafiction undermines narrative and historical truth, resists the closed reading which leads to the “objective” historical account and allows the reader to evaluate the implications of the various versions of interpretation.

OFFICIAL/UNOFFICIAL VIEWPOINTS

 Historiographic metafiction is paradoxically reliant upon the codes that history and fiction share, such as the unidentifiable voice implied by historical objectivity of the omniscient narrator, the causal linking of otherwise random events generating the plot, the use of textual artifacts in an attempt to mimic as well as question historical verifiability and the use of temporal markers in order to position the speaker. This questioning of the nature and influence of history enables the creation of a fiction which is both a self-reflexive re-examination of historical claims as well as a playful reconstruction of alternative historical versions which the official version has deliberately forgotten.

Postmodern historical fiction is taking on the notion of official history in its choice of topic. The explicit contrasting of the official to the unofficial viewpoint through multiple narrators is supported by the fact that this fiction tends to favor the unofficial. As Hutcheon states,  from the decentered perspective, the “marginal”[…] the “ex-centric”(be it in class, race, gender, sexual orientation, or ethnicity) take on a new significance in the light of the implied

 recognition that our culture is not really the homogeneous monolith (that is middle-class, male, heterosexual, white, western) we might have assumed. (Poetics, 12) (Hutcheon, A Poetics of Postmodernism)

This fiction highlights precisely what official history suppresses- the marginal, subaltern, personal histories that form part of the history which usually passes unrecorded, outside of written history. Written history is a product of processes of condensation, displacement, symbolization, and qualification. The way that language produces images in the historical novel, then, is equally effective and defective in its attempt to represent history. The novel relies not on the fact as much as on the imagination of the reader to create or invent an image based on its language, that is, some version of history that is more personally accessible to readers as being possible because of its filling in of the historical gaps between facts or so-called certainties.

By participating in the anecdotalization of history by giving readers accounts of sex lives, personal thoughts and reflections, motives, and personalities that official history tends to gloss over on its way to recording accomplishments, facts, and statistics, the historiographic metafictions are able to undermine the ‘realness’ of history. They are acutely aware, and in fact exult in, White’s notion, articulated by Wyile, that "the emplotment of historical developments is necessarily selective and ideological" (130). (Wyile, Herb.—. Speculative Fictions).

Postmodern historical fiction undermines the claims of historical discourse to authority by installing subjectivity, by stressing the ways in which knowledge of the past is limited and uncertain, and by highlighting how principles of selection determine what is considered official history. This fiction exposes as an illusion the “natural and eternal justification” in which the myth of historical discourse wraps itself.

Drd. Isidor KOTI: The Albanian Aromanians´ Awakening: Communication of Identity Politics and Conflicts in Post-Communism

ABSTRACT

Today, many thousands of Aromanians (also known as „Vlachs“) live quite compactly in Northern Greece, Macedonia (FYROM) and southern Albania; and there are still traces of Vlach-Aromanian and Aromanian popu-lations in Bulgaria, Serbia, Croatia and Romania. In Albania, they were recently estimated at about 200,000 by the English scholar Tom Winnifrith. In Albanian communist times, Aromanians were not recognised as a separate minority group, officially considered to be almost completely assimilated. However, in the early post-communist transition period, a vivid Aromanian

ethnic movement emerged in Albania and it became part of a recent global Balkan Aromanian initiative. The Albanian Aromanians’ new emphasis of their ethnicity can be seen as a pragmatic strategy of adjustment to successes and failures in the Albanian political transition and to globalisation. It is exactly the re-vitalisation of the conflict between followers of a pro-Greek and a pro-Romanian Aromanian identification that

serves to broaden the scope of options for potential exploitation.

Introduction

Over a decade ago Ernest Gellner claimed that„there is a very large number of potential nations on earth. Our planet also contains room for a certain number of independent or autonomous political units. On any reasonable calculation, the former number (of potential nations) is probably much, much larger than that of possible viable states.“ (Gellner 1983:2) Aromanians or Vlachs define themselves as a people, basing ideas of ethnic or cultural cohesion on criteria of language, religion, descent, common history and former socioprofessional specialisation. Thus, Aromanians certainly qualify as one of the „sleeping beauty nations“ as coined by Gellner. A description provided in 1900 by Sir Charles Eliot under the pseudonym „Odysseus“ in his travel account „Turkey in Europe“ (and brought to my attention by Nandris 1987:27), still seems amazingly valid in giving an impression of Aromanian omnipresence in the Balkans:„[The Aro-manians] remind us of one of those ingenious pictures in which an animal or human face is concealed so as not to be obvious on first inspection, though when once seen it appears to be the principal feature of the drawing. In the same way one may live and travel in the Balkan lands without seeing or hearing anything of the Vlahs, until one's eyes are opened. Then one runs the risk of going to the opposite extreme and thinking, like Roumanian patriots, that most of the inhabitants of Macedonia [as well as of Greece and Albania] are Vlahs in disguise.“ (Odysseus 1900: 409 ff) Today, many thousands of Balkan Aromanians still live quite compactly in at least three south-east European state formations: in northern Greece, Macedonia (FYROM) and southern Albania; and there are still traces of Vlach-Aromanians and pockets of Aromanian populations in Bulgaria, Serbia, Croatia and Romania. Early and more recent documentation of Balkan life suggests total populations between a couple of thousand, ten thousand or up to a few hundred thousand Aromanians in these states. In Albania they were recently estimated at about 200,000 by the English scholar Tom Winnifrith who is widely regarded as a most impartial observer.3 This figure seems to fill the huge gap between the figures concerning the Greek minority in Albania given by Albanian sources at about 60,000 and the Greek official statistics of „Greeks“ in Albania of 300 - 400,000. In the national Greek view, Hellenic cultural heritage is seen as passed on through Byzantine culture to the Greek Orthodox religion today. Religion, as a criterion of classification, automatically places all the Albanian Aromanians, and also those people who call themselves Albanian Orthodox, into the „Greek minority.“Internationally, they are known as „Vlachs“ or as „Aromanians.“ The latter term is derived from their self-designation as Aromân or Rromâne (or Armân or Rraman) which indicates their Romance mother tongue which gives the Romanians reasons to regard them as part of their own culture. 4 Albanians call them either Vlleh or Çoban (meaning:„pastoralist“) which indicates their original socio-professional specialisation, or Llaciface (similar to the Serbian designation Zinzar which has an offensive touch and is derived from the sound of their language). In Albanian communist times they were not recognised as a separate minority group, officially considered to be almost completely assimilated and hence absorbed into the population statistics. One might hypothesise that the Aromanian identity continued to exist, latently, during the communist period. However, among my interviewees, there were people who only learned that they were „Aromanian“ four or five years ago, as well as others who felt that their Aromanian identity was suppressed, endangered or lost during the communist period. In the early post-communist transition period a vivid Aromanian ethnic movement emerged in Albania. The slumber of a „sleeping beauty nation“ ended and it became part of a recent global Balkan Aromanian initiative. In 1997, the Freiburg „Union für aromunische Sprache und Kultur“ under the leadership of Vasile Barba, a well-known diaspora activist, succeeded in leading the Parliamentary Assembly of the Council of Europe, without any Greek participation however, to formulate a recommendation for

The Aromanian Question and Assimilation

In fact, the new ethnic movement in many respects resembles a turn-of-the-century phenomenon. Without having received much attention in South East European history, there had been a short-lived but quite successful Aromanian national movement which culminated in their recognition as an Aromanian millet („nation“) in May 1905 in Constantinople with the support of the Great Powers (prominently by Austria-Hungary). The „Aromanian Question“ in the period from the middle of the last century until 1905 was described brilliantly and in great detail in a doctoral thesis in 1974 by Max Demeter Peyfuss, an Austrian historian of partly Aromanian descent (Peyfuss 1974). From this thesis one can draw an understanding of the typical structure of Balkan national movements; the leading actors of identity politics who imported national ideas from urban centres abroad (in this case mainly from Bucharest); how ethnically based associations were founded; schools and education promoted, attempts to develop a standardised written language and literacy programmes pursued; and popular traditions transformed into „folklore.“ Among the reasons Peyfuss gives in order to explain why, despite all this, the

Aromanians still failed to form a separate nation-state, are:

1. They were seeking independence within a framework— that of the Ottoman

Empire— which itself was in the process of disintegration.

2. As a tool of Romanian nationalist Balkan politics competing mainly with Greek agendas, they themselves were split in a destructive conflict between either a pro-Romanian or a pro-Greek orientation.

3. Escalating violence imposed on Aro-manians by Greek nationalists in the Civil War and Balkan Wars emerged as a reaction to Romanian propaganda activities and Romanian support for ethnic schools and churches on Greek territory, and eventually suppressed any further Aromanian separa-tist attempts.

4. Pro-Romanian Aromanian nationalists eventually sought emancipation in the newlyformed Albanian nation-state while the others were assimilated into the Greek nation and participated in the Greek nationalist movement. There were, however, very different attitudes among different groups of Aromanians in relation to the national movements they had to cope with. Those Aromanians who, well into this century, preserved their socio-professional identity and continued to practice transhumant pastoralism until the newly-founded nation-states „colonialised“ their territory and set up impermeable political borders, conceived nationalism as counter-productive. As one old Albanian Aromanian shepherd once explained to me, reflecting on his life: „We did not need or want any nation because borders hindered our mobility between winter and summer pastures“ (1995, interview Vithkuqe). On the other hand, many authors have pointed out how, „by melting into their host nation,“ the Vlachs or Aromanians became „the best Greeks,“ „the best Macedonians,“ and also the „best Albanians“ (though, due to Albanian isolationism during the communist period, there was not much known until recently about the latter). Nicholas Balamaci, a second generation member of the American diaspora, has convincingly explained how integrating or identifying with the host nation and taking part in its development proved to be an early road to modernisation— besides turning out to be the road to assimilation— for former mountain Vlachs (Balamaci 1991).

In sedentarisation, literacy programmes, and migration and urbanisation processes, many former semi-transhumant mountain pastoralists managed, polyglots as they were, to transform spatial mobility into social mobility. They thus became part of the Balkan bourgeoisie while participating in and promoting their respective host-states' national movements. Thus, many national heroes referred to in today's national historiography are known among Aroman-ians as actually having been Aromanians, such as, for example, the former Greek conservative party leader Averoff, or— in the Albanian case— the famous Frasheri Brothers, considered to be the most important figures of the Albanian

national movement. They originate from the same Albanian village that the Albanian Aromanians also known as „Frasherliote“ (= people from Frasheri) are said to come from. If a failed Aromanian national movement and a more or less forced homogenization process in Albania have led to their assimilation, certain questions arise. Why and how did Aromanian ethnicity emerge with political transition in Albania? Can the reemergence of Aromanian ethnicity be seen as the result of transition, i.e. of reprivatisation, the new freedom of religion, the emergence of party politics, globali-sation, or some other innovations in society? If transition, according to Steven Sampson,5 means „insecurity in time and space,“ what advantages does a renaissance of identity give? For example, does it supply new structures and new modes of orientation (as could be assumed by applying ritual theory to political transition, cf. Turner 1969)? Does a newly emphasised ethnicity prove beneficial in coping with the difficult, novel

realities, and under what conditions does it really matter? When does it not? Finally, under what circumstances does an emotional attachment develop and the newly discovered ethnicity become „emotionally internalized“ (cf. Verdery 1990)?

I would like to argue that the Albanian Aromanians’ new emphasis of their ethnicity can be seen as a pragmatic strategy of adjustment to successes and failures in the Albanian political transition and also to globalisation. In juxtaposition to Peyfuss's historical analysis I would like to stress that, today, it is exactly the revitalisation of the conflict between followers of a pro-Greek and a pro-Romanian identification that serves to broaden the scope of options for potential exploitation. In constructing antagonistic discourses mirroring Romanian or, respectively, Greek world-views, Albanian Aromanians manage to secure the future of their offspring and to create new social positions for themselves.

Aromanian Identity Renaissance in Albania ("the Awakening")

In 1991, with the liberalisation of the political situation in Albania, the Aromanians started to organise themselves. Two Aromanian men in Selenica (near the harbour city of Vlora, mid-central Albania) and two in Korça (south-east Albania), all involved in cultural work mainly through Albanian and Aromanian folk music, working indepen-dently, began constructing a statute for an Aromanian cultural association. They were then introduced through the then Romanian ambassador in Tirana and worked together to found a common association. 6 The first Association of Aromanian Albanians was recognised by the Albanian Ministry of Culture, Youth and Sports in October 1991 as a „cultural group,“ and as the second largest group after the Albanians, but not as a „minority.“ After this initial success, a first Congress of Albanian Aromanian People was held. In addition to many Albanian Aromanians, a large number of diaspora Aromanians from Macedonia, Romania, Greece, Germany, France, and the USA participated in this conference. Folklore groups performed and declarations empha-sised the important contributions of Aromanian people to culture and development in Albania and elsewhere. Apparently, these events were meant to stimulate pride and to stress the importance of a collective identity. Hence, the Albanian Aromanians learned the so-called „Aromanian National Anthem“ at the first conference they were able to organise and attend. Long known in the diaspora, this anthem, a fiercely ethnicist nineteenth-century poem by Constantin Belimace called „the will of the forefathers,“ calls for the maintenance of the the protection of Aromanian culture and language in its host-countries (Council of Europe 1997). To follow Gellner’s mythic imagery, it will be the objective of this paper to define who, or what, was the „prince“ who gave the kiss of life to Aromanians in Albania. Romance language.7 Since this first conference, many other conferences and folklore events have taken place on a large scale.

Associations and Factions

In 1996 and 1997, there were branches of the Aromanian associations founded in late 1991 in probably every city and many villages of central and southern Albania. In many cities one could find at least one local Aromanian association board, including a president, a vice-president and a secretary. These cause some confusion to the outside observer because there were often two parallel local associations governed by different boards. This is due to a split in the first association of 1991, resulting in legal registrations of new Aromanian (or Vlach) associations in 1993 (Korça) and 1995 (Vlora) and indicative of the fact that the followers of the initial Selenica (Vlora) group stood in opposition to the initial Korça group. This situation reminds one of a common joke heard among young people in Tirana referring to what is conceived as an Albanian characteristic: „There are as many presidents (or chairmen) as Albanians in Albanian democracy.“ In fact, the registration documents of the different groups, as collected in Vlora and Tirana in 1996 and 1997 show some interesting irregularities. Comparing the lists of names of founding members, the transfer of loyalty by some individuals becomes evident. By moving from one association to another, these Aromanians chose to switch from a pro-Romanian to a pro-Greek faction, and vice versa. When some of them were interviewed, former power struggles over positions in the associations were exposed. Aside from leadership conflicts, the disagreements were indicated through giving slightly different names and statutes to the evolving association. In 1995 and 1996, the Aromanian interviewees differentiated between a so-called „pro-Greek“ wing (or „Albanian Vlachs“) with political as well as cultural aims, and a „pro-Romanian“ (or„Albanian Aromanian“) wing with explicitly non-political, cultural objectives.

There is a tendency among many members of the pro-Greek faction to be active in, or supportive of, the Human Rights Party. This party is the successor to the former politically dubious „Omonia,“ which was said to have been in close contact with fundamentalist, nationalistic Greek circles before the Greek president Kostas Simitis came to power. Under Berisha’s government, „Omonia“ became illegal and was banned (cf. Kadritzke 1998). In contrast, many of the pro-Romanian followers based in Korça and Tirana still remember the Romanian-supported Aromanian schools and the Aromanian churches from personal experience in post-communist times. They eagerly engage in the revival of these institutions, giving Aromanian language courses to the youngsters and assisting and supporting Aromanian church rituals. In teaching Aromanian, missing words are consciously replaced by Romanian words, and Romanian religious texts serve as a basis for the liturgy which is also partly performed in either the Aromanian or the Albanian language. Thus, as brought to my attention by Thede Kahl, the factual existence of an original Aromanian liturgy (Liturghier armînesc) from the beginning of the 18th century, discovered by Ilo Mitkë-Qafëzezi in Korça and published in 1962 by Caragiu Marioteanu, is ignored. In recent years, this text has been reprinted and circulated among Albanian Aromanians with the support of the Aromanian diaspora, and can therefore be considered to be known by the Aromanian church activists of Korça. However, the text is printed in Greek letters, and therefore conceived of as alien by this faction which exclusively refers to Latin writings. In this, they reproduce another feature of the pre-communist pro-Romanian movement among Balkan Aromanians. Like the Aromanian priest of Korça, these pro-Romanian activists tended to identify with the ruling Democratic Party since they felt grateful for their new opportunities and were also supported by bilateral friendship ties between Romania and Albania and presidents Berisha and Iliescu. With the practical disintegration of Albania in 1997 and accompanying immense disappointment with Berisha’s Democratic party, many of these former supporters leaned towards even more conservative, monarchist parties which were left as the only alternative to the „Democrats“ or the „Socialists.“ Both groups construct discourses defining their ethnic identity in terms of their either Greek or Romanian preference.

Acad. Kopi KYCYKU: Gândirea lui Atatürk

În politica externă a Turciei

Mustafa Kemal era de părere că o politică externă naţională şi independentă constituie condiţia principală a existenţei unui stat suveran. Evoluţia politicii externe kemaliste era legată de necesităţile consolidării Turciei pe plan intern.

De la bun început s-a văzut că Mustafa Kemal nu ar renunţa la împlinirea cerinţelor juste naţionale, pe care Marile Puteri continuau să-i le nege Turciei. Caracteristica principală a politicii externe kemaliste era tendenţa păstrării libertăţii de acţiune în folosul intereselor naţionale.

Aplicând în practică principiul politicii naţionale, Turcia a înregistrat succese succesive în rezolvarea mai multor probleme, moştenite din trecut.

Instabilitatea şi tulburările politice, care începuseră să apară în Europa Occidentală după anul 1933, au dictat luarea de noi măsuri destinate siguranţei naţionale a Turciei. Aceasta din urmă a semnat tratate cu vecini săi din nord, din apus şi din sud, adică cu Bulgaria, cu Grecia, dar şi cu Franţa, cu Anglia şi cu Italia.

În 1932 Turcia a devenit membru al Ligii Naţiunilor, iar în 1935 a aderat în Pactul de la Sa’adabad, alături de Iran şi Afganistan. Aceşti paşi au fost primiţi în mod favorabil de către statele vecine şi de celelalte state, dat fiindcă mărturiseau dorinţa guvernului kemalist de a trăi în bună înţelegere şi de a stabili relaţii pe picior de egalitate şi de interes reciproc între poporul turc şi celelalte popoare. Această politică i-a dat Republicii Turcia posibilitatea să se ocupe de soluţionarea problemelor interne, pe care le punea vremea respectivă.

În condiţiile creşterii tensiunii pe plan internaţional, guvernul kemalist a hotărât să mai facă un pas în privinţa modificării regimului existent al strâmtorilor. Printr-o notă din 10 aprilie 1936, au fost chemaţi la Montreux, oraş de pe malul lacului de la Geneva, semnatarii Tratatului de la Lausanne, ca să formuleze un nou statut al strâmtorilor. Cu excepţia Italiei, toate celelalte state au venit la data fixată la Montreux. După dezbateri dificile, care au durat circa trei luni, a fost încheiată o nouă convenţie, potrivit căreia Bulgaria, Franţa, Marea Britanie, Grecia, Iugoslavia, Româ-nia, Turcia, Uniunea Sovietică şi Australia (care funcţiona ca reprezentant al dominioanelor britanice), au luat decizia să schimbe regimul stabilit la Lausanne. Comisia internaţională a fost suprimată. Supravegherea şi controlul navigaţiei navelor prin zona strâmtorilor i-au fost încredinţate guvernu-lui turc.

De asemenea, Turciei i s-a acordat dreptul de a-şi menţine în acea zonă trupe şi de a construi instalaţii militare. Noua convenţie lăsa liberă trecerea prin strâmtori a navelor comerciale aparţinând tuturor statelor, atât la timp de pace, cât şi la timp de război.

În ceea ce priveşte statele care aveau ieşire la Marea Neagră, navele lor militare, de acum înainte, puteau să treacă liber prin strâmtori în timp de pace. Trecerea navelor militare, precum şi a navelor care aparţineau statelor fără ieşire la Marea Neagră, s-a limitat simţitor. De acum înainte, aceste state, în timp de pace, puteau să treacă în zona strâmtorilor doar cu nave mici, care puteau să staţioneze în Marea Neagră cel mult trei săptămâni, greutatea lor şi a mărfurilor nedepăşind 30.000 de tone. Noua convenţie prevedea ca, în caz de război, strâmtorile să fie închise pentru navele militare aparţinând tuturor statelor beligerante, cu condiţia ca Turcia să-şi adopte o atitudine neutră.

În concluzie, prin noua convenţie de la Montreux se eliminau câteva restricţii impuse până atunci suveranităţii Turciei.

Turcia kemalistă a stabilit relaţii de prietenie cu URSS. La 16 martie 1921, la Moscova a fost semnat Tratatul de prietenie între guvernul turc şi cel al RFS Rusă, care punea accentul pe solidaritatea între ambele popoare. Se punea astfel capăt consecinţelor financiare, juridice şi teritoriale ale Războiului ruso-otoman din 1877-1878 şi se anulau capitulaţiile. Tratatul de prietenie ruso-turc a stabilit hotarele nord-estice ale Turciei, căreia i s-a alipit un teritoriu - regiunile Kars, Kağızman, Oltin, Ardahan, Artvin, partea sudică a regiunii Batum, precum şi districtul Sürmalin - cu o suprafaţă de 23.600 km² şi 572.000 de locuitori, care mai înainte făceau parte din Imperiul Rus.

Tratatul conţinea un articol important privind regimul strâmtorilor. Ambele părţi au rămas de acord ca «în conferinţa specială a delegaţilor ţărilor riverane să se procedeze la elaborarea definitivă a statutului internaţional al Mării Negre şi al strâmtorilor». Ca să ne dăm seama de importanţa articolului sus menţionat, trebuie să spunem că, până atunci, în formularea statutului strâmtorilor, ultimul cuvânt îl aveau ţările aflate departe de Marea Neagră.

După ce au fost depăşite intrigile urzite de statele Antantei, care intenţionau să provoace un război între Turcia şi URSS, la 13 octombrie 1921 în oraşul Kars a fost semnat Tratatul de prieteneie între Turcia şi republicile sovietice ale Azerbaigeanului, Georgiei şi Armeniei. În esenţă, acest tratat era asemănător cu cel încheiat la Moscova. La 2 ianuarie 1922, în Ankara a fost semnat un tratat analog între Turcia şi RSS Ucraina. Între timp, guvernul sovietic i-a acordat Turciei un ajutor de zece milioane de ruble aur în lupta împotriva intervenţioniştilor. Numai în cursul anului 1921, Turcia a primit de la Rusia sovietică treizeci şi trei de mii de puşti şi alt armament[1].

Tratatele semnate la Moscova, Kars şi Ankara au îmbunătăţit imaginea guvernului kemalist în arena inter-naţională şi au contribuit la întărirea autorităţii sale în ţară. De asemenea, ele au jucat un rol decisiv la înlăturarea prejudecăţilor rămase din perioada îndelungată când Rusia ţaristă şi Turcia otomană se luptau între ele otrăvind conştiinţa popoarelor lor prin ură rasială şi duşmănie reli-gioasă.

Atatürk şi Balcanii

De o importanţă deosebită sunt ideile lui Atatürk în privinţa relaţiilor Turciei cu statele balcanice. La 17 mai 1937, în cursul unei convorbiri purtate cu un diplomat străin, acreditat la Ankara, Mustafa Kemal declara: «Naţiunile (balcanice) sunt legate între ele mai mult prin sentimente, decât prin tratate»[2].

El explica necesitatea apropierii frăţeşti între popoarele din Balcani nu numai din motive tradiţionale, ci şi datorită imperativelor dictate de circumstanţele momentului acela, evidenţiind importanţa de primă mărime pe care o avea colaborarea reciprocă bazată pe principiile egalităţii şi ale neamestecului în treburile interne a unui altuia.

Delegaţiile Albaniei, Bulgariei, Iugoslaviei, Turciei şi Greciei, participante la cea de-a Patra Conferinţă Balcanică, desfăşurată la Salonic în perioada 4 -11 noiembrie 1933, au asistat la inaugurarea unei plăci comemorative, puse la casa unde s-a născut Mustafa Kemal. Cu acea ocazie, şeful delegaţiei elene, Papanastasiu, a declarat: “Mustafa Kemal nu este doar conducătorul unei naţiuni prietene, dar şi un mare om de stat al ţărilor balcanice, care, după ce şi-a salvat patria şi a întinerit poporul turc, a ştiut să-l apropie de toate celelalte ţări balcanice, devenind astfel apostolul cel mai înflăcărat al ideii unirii naţiunilor noastre»[3]. Pe placa comemorativă, alături de fotografia lui Atatürk, se scrie: «C’est ici que vit le jour Gazi Mustapha Kémal, rénovateur de la nation turque et champion de l’union balkanique: cette plaque est placée à l’occasion du X-ème anniversaire de la République Turque, Salonique, le 29 octobre, 1933»[4].

Încă din cea de-a Doua Conferinţă Balcanică, care a avut loc la Istanbul - ultima seanţă la Ankara - la 20 octombrie 1931, Atatürk sublinia: «Se poate spune că statele balcanice, inclusiv Turcia, care au luat fiinţă în ultimele secole, sunt rezultatul istoric al descompunerii lente şi apoi al dispariţiei Imperiului Otoman. În consecinţă, naţiunile balcanice au o istorie comună. Dacă în această istorie se găsesc amintiri amare, în ele au parte toate statele din Balcani. Nici partea care aparţine turcilor nu este mai puţin dureroasă. Din acest motiv, dumneavoastră, onoraţi reprezentanţi ai ţărilor balcanice, ridicându-se deasupra sentimentelor şi calculaţiilor complicate ale trecutului, veţi pune temeliile unei înfrăţiri profunde şi veţi deschide orizonturi spre unire în sensul cel mai larg»[5].

Loredana BOROȘ: Poveste de toamnă

De mic copil găseam prospeţime în vântul de toamnă. Deveneam, cu fiecare toamnă, tot mai aproape de cer şi mai departe de pământ. Nimic nu mă mai putea opri să alerg printre mii de culori ce îmi aparţineau, nimeni nu mă putea ţine în alt loc decât în mijlocul toamnei. Eu şi lumea, eu şi restul, eu şi nimic. Nu contau prea multe pentru că oamenii pe-atunci erau fraţii mei, pământul era picioarele mele stropite cu iarba şi tot ce era pe pământ şi pe cer erau desenele mele, desene plecate din ochii mei undeva, mai departe, pentru a le vedea.

Azi începe toamna să-şi arunce răcoarea spiritului, prospeţimea gândului şi belşugul dureros al amintirilor asupra mea. Nu este toamna care îmi aparţinea, este toamna căreia îi aparţin: anotimpul mersului înainte. Am senzaţia că e aceeaşi toamnă că şi în copilărie, doar că acum mă aflu în alt unghi de timp şi o văd diferit.

Vârful pantofului stâng, vârful pantofului drept şi ambele în acelaşi ritm cu frunzele lipite de călcâie. Nasul mi-e rece dar stă între doi obraji descreţiţi de un surâs: e toamnă. Iar.

Cerul are culoarea albastrului de Voroneţ. Intre el şi căpruiul de sub pleoapele mele se aşează nişte nori spulberaţi de furia şi nehotărârea vântului. Miroase a muşchi de pădure ud, miroase a nuci, miroase a meditaţie… Aş vrea să pot dărâma cu un gând sluţenia blocurilor şi să dau frâu liber pădurilor. Atunci s-ar legăna în note uscate ramurile lor, s-ar desprinde euforic frunzele să ni se aştearnă în păr şi lângă băncile pe care poposesc cei timizi şi curioşi, atunci …ar veni toamna la mine. Până acum, mi-am căutat mereu toamna.

Un bătrân uscat, posomorât, cu haine groase şi vechi, cu o mână ciolănoasă şi vineţie, îmi cerea cu curăţenia privirilor un ajutor. Mi-am oprit paşii. I-am ascuns căuşul negricios al palmelor cu o hârtie simbolică. Nu a schiţat niciun gest. Nici măcar să strângă hârtia în mână. Cine era? Am schimbat direcţia de mers căutând o poveste plauzibilă acestui om, fără să pun nicio întrebare.

Poate asta căuta şi toamna când vine: povestea din noi…

Fur din razele soarelui ce se alintă în ruginiul frunzelor.

Îmi promit că voi găsi o poveste şi pentru mine. O voi spune la toamna viitoare. Până atunci, respir răcoarea visului de a-mi aduce pădurile aproape.

Corina CIUCĂ: Versuri

Nişte ochi pe-un scaun de tramvai

Sub trei cearşafuri

Legate cu nod dublu,

Se-ntinde un tramvai

Peste calea ferată.

Între mine

şi tot peştele neprins prins încă,

rămâne un vierme, o undiţă

şi-o bucată de soare

care n-a mai găsit loc în tramvai –

cu grijă,

am aşezat-o într-o baltă

sub calea ferată.

Două pisici se latră

alergând în jurul unui câine care toarce.

Un măr se numără,

strivit sub roata din faţă a unui cauciuc.

De curând,

lângă WC-ul ecologic din parc,

au mutat un cimitir.

Moartea toată

Nu-i decât

Ultimul vis al unui tramvai.

Unde se duc jachetele atunci când se murdăresc?

La radio

se aude soarele horcăind

ca un om care trage să moară.

Peretele camerei noastre stă spijinit într-o chitară.

Caut sub corzi

o pereche de şosete

apoi îmi trag liniştit şireturile.

Deschid geamul să-ţi iasă tot aerul,

te scuip în grabă

şi plec –

„Măcar tu să fii fericită!”

Ajuns afară,

pierdut într-un colţ de autobuz,

Mătur tavane.

Deasupra capului meu,

într-o zumzăială surdă,

oamenii merg pe sârmă.

Mă scuipă de sus şi îmi strigă:

„Măcar tu să fii fericit!”

Seara,

mă apucă uneori

o durere de carne –

ameţesc şi cad.

O umbră mă ridică atunci

şi mă sprijină îngrijorată.

Eu

o strâng puternic în braţe,

o pup şi-i şoptesc fericit:

„Măcar tu să suferi!”

Îmi închid apoi jacheta şi plec mulţumit acasă.

Pe-o margine de chiuvetă,

rezemat în căptuşala pantalonilor,

cu mâinile transpirate,

Un barbat

ţine strâns în buzunare

o pereche de scame

din care curge sânge.

Stă să plouă

„Ți-a putrezit glasul”

Îi spun eu în scârbă.

„Tu puţi a întuneric”

Răspunde ea senină.

Toată înserarea asta

îmi trece prin inimă

ca un tren cu ferestrele sparte.

Umărul ei răspândeşte lumină,

iar eu mi-am păstrat locul din faţă.

Printre zăbrelele mâinii stângi

zăresc ieşirea în zidul crescut peste trupurile celorlalţi.

Mergem scuipându-ne civilizat.

Respirăm când ne vine rândul.

Uneori păşim atât de-aproape    

încât începem să ne simţim lipsa.

„Până la ură cerul e pavat cu dragoste”

Îî spun eu senină.

„Până la cer săpăm încă pământul”

Răspunde ea în scârbă.

Între două fâşii de întuneric,

viaţa începe să miroasă a câine plouat.

Decupaj         

Afară creştea iarba, iar

Mama avea mâinile suflecate.

Cu părul dat pe spate

Scufunda în ligheanul albastru

Două vrabii

şi-o jumătate de gard.

Era vară şi ningea torenţial.

Eu,

Îmi lipisem un parbriz de tir autocolant

Între dinţii din faţă.

Cineva turna cu zoaie din cer,

şi am ieşit c-un ştergător afară

să mă curăţ.            

C-o foarfecă mare, albă

mi-am decupat o bucată de suflet –

am pus-o în ramă

şi

am strivit-o de-un perete.

Mama nu vedea nimic prin ploapele grele

Dintre pliurile fustei

şi număra încontinuare apa din lichean.

Pe-o scândură groasă,

Întindea acum vrabile

Să le apreteze.

Şanţ cu stele

Dimineaţa stelele cad în şanţuri –

A fost întotdeauna aglomeraţie mare pe cerul zilei.

Aşezat precum apa între două valuri,

îţi pierzi vremea

pescuind fericiri.

Ai calitatea aceasta uluitoare:

Stai

şi

Stai

şi

Stai

şi aşteptarea a luat forma unei oglinzi

căreia i-a rămas doar rama.

Balta s-a ridat, fericirea şi ea.

Undiţa s-a rupt între două bucăţi de soartă.

Stelele sclipesc doar noaptea.

Doar noaptea mai are loc pentru stele.

Sub trotuar

De trei zile plouă

cu picături cât craniul unui mort.

De luni o iarbă deasă,uscată,

creşte peste Marea Neagra.

De când ai plecat,

cu mâinile întinse în ger,

îmi scald picioarele în asfaltul din centru.

Mi-am tras trotuarul peste suflet

şi i-am închis bordura.

Înainte să mori

obişnuiai să trăieşti –

în special marţea şi joia.

Între două pauze de masă

îţi trăiai miercurea din bucuria celuilalt.

Vineri,

aveai o inimă mare

cât un sac larg

plin de mâncare pentru câini.

De-ar fi existat o gaură de aerisire

între suflete,

am fi putut încă

respira împreună –

mai ales în zilele de sâmbătă.

Prin geamul camerei noastre

se vede curtea interioară.

De duminică,

pe-o sfoară groasă de nisip împletit,

două vieţi sunt întinse la uscat.

Aproape linişte

Ar fi fost bine să ştii

ca morţii nu trebuie deranjaţi

atunci când dorm –

nici măcar in weekend.

Eu am avut întotdeauna grijă – am şi acum.

Nu mă aud niciodată atunci când vorbesc.

Nu fac niciodată zgomot atunci când tac.

Mă sufoc cu grija

de a nu trezi pe nimeni din viaţa lui,

de a nu face gălăgie atunci când trăieşte,

de a nu-i deştepta in suflet vreun păduche.

Nici spaţiu nu ocup prea mult.

În timpul săptămânii locuiesc

într-o cutie albastră.

Ascunsă sub un pod de cale ferată,

încă aştept,

în linişte,

să răsară cerul.

Second-hand

Mama îmi coase visul pe margini

la maşina de cusut

de frică să nu se destrame.

Port visuri din ce in ce mai cârpite,

Uzate,

Mari de mine.

“Nu mai risipi, copile, speranţe

Pe toate amagirile astea.

Ia doar visuri groase,

eventual,

din materiale impermeabile,

să te ferească de ploile astea acide!

Doamne fereşte,

mâine, poimâine - rugineşti! “

Eu,

zâmbesc a sfârşit şi tac resemnată.

Cine ar mai confecţiona astăzi

mărimi atat de mici?!...

Anti-nimic

Nu-mi amintesc să fi înţeles vreodată ceva.

Când aştept,

aerul din jurul meu

se aruncă pe marginea patului,

se rostogoleşte şi

Cade.

Tăcerea aleargă atunci spre mine

fluierând.

Întinsă perpendicular cu luna august,

aşezată sub o saltea,

mestec o fâşie de iarnă.

Nu mi-au desenat niciodată o bunică.

Nu mi-au explicat niciodată nimic.

Învelită intr-un colţ al feţei de masă

număr din când în când firmituri.

Cerul se apleacă atunci peste balustrada cu stele.

Mi-ar fi plăcut o bunică care

să-mi taie cu o furculiţă mare,

felii de pâine asemeni unor cadrane de ceas.

Mi-ar fi plăcut uneori să am pâine.

Unora le place jazz-ul

Unii au unghile mai lungi decât privirea.

Unora le cresc cuie sub pleoape.

Norii mă împing uneori cu mâinile.

Eu dorm pe-un pat făcut din unghii

Căruia îi pilesc săptământal perna.

În fiecare dimineaţa îmi dau somnul cu ojă

şi-l las să se usuce

bătut în două cuie sub o pleoapă.

Unii au sub limbă dinţi cu care văd.

Unora le intră universul într-o doză de Coca-Cola.

Cerul mă presează uneori între două fire de iarbă.

Eu întind atunci când iau cina

O faţa de masă peste o doză de Coca-Cola.

În fiecare seara,

De frică sa nu-i uit gustul,

 ascund sub limbă

O bucată de apă

Lungă cât trei dinţi şi jumătate.

Cu unghia groasă, ascuţită

a degetului mare de la piciorul stâng,

Unii mi-au înjunghiat aseară

pisica în mustăţi.